de Aurora Liiceanu

Multe lucruri si situatii se vad diferit faca folosim distinctia intre “a fi” si “a face”. Primul termen al distinctiei se refera la o stare, la ceva ce este – de pilda, “sunt fericit” -, cel de al doilea termen se refera la un proces, la ceva care cere si se desfasoara in timp – de pilda, “fac mancare”, “ fac gimnastica”. Deci, la ceva ce curge in timp.

Mare mi-a fost mirarea si chiar m-a pus pe ganduri faptul ca in Grecia  se spune “fa rabdare” si nu, asa cum se spune la noi, “ai rabdare”. Cu alte cuvinte, rabdarea la greci se face, este rezultatul unui process, cere ceva efort, despre ea nu se poate spune ca “este” sau “nu este”.

Rabdarea este, deci, ceea ce se confunda cu trecerea unui timp si tocmai din aceasta cauza ea este atat de strans legata de asteptare.

De ce unii oameni au rabdare sau “fac rabdare” – cum ar spune grecii -, iar altii nu au? Sau, mai corect si precis, de ce unii oameni au, in anumite situatii, rabdare si in altele nu? Si, in ce situatii, vrand-nevrand ai rabdare si in altele nu?

Este, oare, rabdarea asociata cu dependenta de altii, de imposibilitatea noastra de a obtine ceea ce dorim pentru ca nu putem controla situatia si nu tine de noi sa obtinem ceea ce dorim? Daca ti se spune ca rezultatul la un examen se da peste trei zile, nu ai ce face, stai si astepti, trebuie, deci, sa-ti faci rabdare de trei zile, sa astepti sa treaca cele trei zile.

Oamenii asteapta mereu ceva si universul asteptarilor, chiar in cazul unei vieti banale, rutinate, este foarte larg. Asteptam ca ceva sa aiba loc, asteptam ca ceva sa inceapa sau, dimpotriva, sa se termine, asteptam sa ne treaca o durere sau sa vina cineva, asteptam sa ne treaca tristetea, asteptam un copil sa se nasca sau asteptam un barbat. Asteptam uneori ca cineva sa se schimbe, in sensul dorit de noi etc. Unele asteptari sant mici si poate nu atat de importante, altele sant mari, dificile si uneori fara sfarsit.

In unele situatii renuntam sa asteptam – doar viata-i scurta! -, in altele, asteptam si tot asteptam, desi ceva dinauntrul nostru ne spune ca nu are rost, asa cum ne spune proverbul “boala lunga, moarte sigura”.

sursa: http://www.revistatango.ro/aurora_liiceanu_epoca_iubirilor_fara_rabdare-2501-p1.html
 (continuare in 2)

Pledoarie pentru asteptare

 Exista un proverb indian care spune asa: “Stai linistit si asteapta pe malul apei, cadavrul dusmanului tau nu va intarzia sa apara”. Ce altceva este acest proverb decat o pledoarie pentru asteptare? Pentru rabdare. Ca si cum a sta, a nu face nimic, a nu interveni, au ca rasplata indeplinirea dorintei.

Probabil ca multi au vazut filmul “Totul despre Eva”. Un film vechi, cu Bette Davis in rolul principal, un film cu o tema psihologica, in care se imbina, insa, asteptarea cu interventia, cu actiunea. Eva, o tanara frumoasa si modesta, stand in umbra unei actrite celebre – care avea tot ce-si dorea ea sau orice femeie, in general -, adica si iubire, admiratie, faima, dar si blanuri. Bijuterii, o casa superba, haine minunate – ajunge sa-I uzurpe totul acesteia si sa-i fure identitatea. ii ia totul: barbatul minunat, iubitor, frumos si bogat, dar si rolurile, faima, reusita sociala si, ceea ce e mai grav, icrederea in sine. Bineanteles, ca nu a asteptat linistita, discret si bine tainuit, in timp, acest furt de identitate. I-a luat locul celei pe care parea -doar parea,, vedem pana la urma – s-o iubeasca si admire, dar pe care a “desfiintat-o” incet, incet si sigur, infiintandu-se pe sine. Eva a avut rabdare sau “a facut” rabdare. Cu alte cuvinte si folosind un alt proverb, “incetul cu incetul, se face otetul”. Inutil sa aducem argumentul privind manipularea, adica cum Eva i-a intrat sub piele actritei celebre cum raspundea imediat oricarei solicitari si cum se gasea chiar acolo cand celebra acrtrita avea nevoie de cineva. Sau de ceva.

Exista Penelope

Unele femei au o iubire de cursa lunga. Ele asteapta, ca si Penelopa, pe cel iubit timp indelungat. Mitul Penelopei ne spune ca cine are rabdare si asteapta este rasplatit si ca femeile au vocatia asteptarii.

Unele feministe sustin ca feminitatea s-a format prin cusut; ca femeile au cusut dintotdeauna, au stat cu ochii pe cusatura, asteptand, tesand si cu mana, dar si in cap. Au tesut ate, au tesut ganduri, sperante, visuri, dorinte.

………………………………………………………..

Cine mai asteapta astazi? Cine mai “face” rabdare”?
 
Epoca noastra, se spune, ne obliga sa traim “scurt”, sa dorim repede, sa renuntam repede, sa schimbam repede, indiferent ce. Culoarea parului, hainele, slujba, casa, prietenii, iubitii sau iubitele. Trairile sant scurte, indiferent daca sant de tristete sau de bucurie. Totul curge repede. Timpii psihologici s-au schimbat. si, totusi, chiar daca cineva intra in acesta cursa a timpului, aud ca undeva, ceva din ei, un fel de alt eu, ramane fidel unei iubiri, traind mai departe, ca si cand acea iubire, regret sau dorinta, ramane inchisa intr-o caseta a carei cheie n-o are nimeni, ci doar cel care stie de caseta.

In loc sa-mi fixez obiective la inceput de an, am inceput a fixa ceva mai aproape de suflet, ceva mai cald, mai uman. Am inceput prin a medita la prietenie si a citi cateva lucruri in acest sens. Cateodata e greu sa fii acel prieten pe care il astepti tu de la ceilalti sa fie. Cred ca deseori e greu, de fapt.

Unii spun ca au un soi de prietenii care suna asa: chiar daca nu ne-am vazut si auzit de foarte mult timp reluam relatia exact din acel punct fara nici o problema.  Pentru un anumit tip de relatie acest fel de prietenie posibil ca functioneaza.

Personal, functionez pe principiul gradinaritului. Prietenia este precum o gradina de care trebuie sa te ocupi, daca vrei sa arate bine si eventual sa produca si ceva fructe sau legume. Maxwell spune ca “orice relatie are nevoie sa fie cultivata pentru a se dezvolta”.

Imi plac foarte mult vegetatia, natura, gradinile, locurile frumos ingrijite si amenajate. Parintii mei au hobby-ul plantarii a tot felul de pomi si flori in jurul casei. Din primavara si pana toamna cand vine inghetul au o continua preocupare. Intretinerea unei gradini mananca destul timp si energie. “Natura si scopul relatiei sunt cele care determina energia si timpul necesar cultivarii ei” (J. Maxwell).  Daca vrei sa ai in gradina doar ghiocei atunci efortul de a-I avea este doar cel din timpul plantarii. II vei vedea o data pe an, la inceputul primaverii. Daca in schimb vrei sa obtii o livada de mere de buna calitate situatia se schimba. Va trebui sa dedici mai mult timp si sa muncesti mai mult in gradina, indiferent de sezon. Chiar si in februarie va trebui sa iesi afara si sa tai ramurile. Personal, nu am un talent si o pasiune pentru a ingriji flori, nici macar de apartament. Chiar si un cactus ajunge sa moara la mine.

Dar nu la fel doresc sa stea lucrurile in ce priveste relatiile mele. In ultimii ani provocarile au crescut fata de alti ani. Trebuie sa depun mai mult efort, trebuie sa gandesc mai mult ce fel de “ingrasamant” pun in gradinile mele relationale, parca imi ia mai mult timp sa ma ocup de prieteni, sa ii sun, sa ma interesez sincer de nevoile lor, apoi sa mentin acest interes. Sunt perioade cand nu se vad “fructele” acestor investitii iar impulsul de a renunta apare imediat.  Lasand “gradina” la voia intamplarii nu ma mir de aparitia a tot felul de buruieni, insecte, nici de aspectul neingrijit al acesteia. Un loc abandonat nu e o priveliste de admirat.

“Cred cu tarie ca trebuie sa iti hranesti fiecare relatie. Eu inca sunt parte importanta in viata prietenilor mei, iar ei sunt o parte importanta a vietii mele. O Prima Doamna care nu are o astfel de tarie sufleteasca poate sa piarda perspective si sa devina izolata.” (Nancy Reagan)

7. Si a nascut pe Fiul ei cel intai nascut, L-a infasat in scutece si L-a culcat intr-o iesle, pentru ca in casa de poposire nu era loc pentru ei.

8. In tinutul acela erau niste pastori care stateau afara in camp si faceau de straja noaptea imprejurul turmei lor.

9. Si iata ca un inger al Domnului s-a infatisat inaintea lor, si slava Domnului a stralucit imprejurul lor. Ei s-au infricosat foarte tare.

10. Dar ingerul le-a zis: “Nu va temeti: caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul:

11. astazi, in cetatea lui David, vi S-a nascut un Mantuitor, care este Hristos, Domnul.

12. Iata semnul, dupa care-L veti cunoaste: veti gasi un Prunc infasat in scutece si culcat intr-o iesle.”

13. Si deodata, impreuna cu ingerul, s-a unit o multime de oaste cereasca, laudand pe Dumnezeu si zicand:

14. “Slava lui Dumnezeu in locurile preainalte si pace pe pamant intre oamenii placuti Lui.”

15. Dupa ce au plecat ingerii de la ei, ca sa se intoarca in cer, pastorii au zis unii catre altii: “Haidem sa mergem pana la Betleem si sa vedem ce ni s-a spus si ce ne-a facut cunoscut Domnul.”

Evanghelia dupa Luca, capitolul 2

Mi-am adus aminte de cateva secvente din filmul Inception. Dincolo de scenariul de baza, acesta dezvaluie putin din lumea constructorilor de universuri paralele, a evadatorilor din realitatea vietii lor curente. Mal, sotia lui Cobb, alesese sa uite ca lumea ei nu era decat un vis iar Cobb cu cat se reintorcea mai mult in orasul imaginar construit impreuna cu atat era mai prins in interiorul acestuia. Prins intre doua lumi, sfasiat de dragostea pentru sotia defuncta si cea pentru copiii ramasi in viata, as putea spune ca pierde controlul propriei vieti.

Suntem Cobb de multe ori, in scenariile vietii noastre, chiar si cand ajungem la binefacatoarea constienta ca acea lume iluzorie ne este capcana. Ne spunem: “doar de data asta, no more!”

Cand incepem constructiile false? Cand Dumnezeu nu mai reprezinta pentru noi sursa iubirii. Cand El nu e sursa, altceva devine. Asa devenim idolatri. Inchinatori la falsele iubiri! Am crezut ca Dumnezeu se manie pe idolatri din cauza ca nu mai reprezinta El sursa lor de vietuire. Azi cred altceva. Dumnezeu nu are probleme cu competitia in sfera inchinarii. Problema lui suntem noi si directia inspre care ne indreptam.

Templele si altarele, universurile construite sunt capcanele mintii si sufletului nostru. Intr-un mod ascendent ne conduc spre distrugere. Pentru a ne scoate Dumnezeu trebuie sa apeleze la darmarea falselor capodopere. Cand suntem prea prinsi de capcana iluziilor si a falsurilor, lui Dumnezeu nu-i ramane decat distrugerea, drept operatiune de salvare.

Aceasta parte e operatiunea cea mai grea atat pentru noi cat si pentru El. Ni se ia intreaga “opera de arta”, edificiul, identitatea iluzoriu construita. Pentru o vreme, inconstient, va reprezenta pentru noi un fel de dusman personal. Un timp nu-L vom ierta pentru aceasta distrugere. Ii vom intoarce spatele ca niste copii rasfatati, Ii vom adresa cuvinte printre dinti, Il vom lua la rost iar daca esti mai indraznet Il vei lua de guler.  

Iar El, isi va fi asumat deja riscul de a primi reactiile cele mai oribile din partea noastra, cu speranta ca intr-o zi vom intelege. Nu poate construi autentic si trainic decat dupa ce falsul e distrus. Nu vrea, nu poate si nu va construi concomitent cu noi. Daca vom rezista acestei operatiuni, renuntand definitiv si irevocabil la iubirile ilicite, vom participa garantat la constructia unui templu al inchinarii autentice.  

Personal, nu ofer cele mai bune reactii nimanui cand mi se ia ceea ce este “al meu”. In ultimii sase, sapte ani nu pot spune ca am apreciat foarte mult operatiunea de distrugere in masa a templelor construite in chip minunat. Cumva, mi-am dezvoltat mecanisme de aparare si depistare a Distrugatorului de altare false. Dar altcumva, stiu ca de fiecare data ma depisteaza si impotrivirea nu-mi e de niciun folos.

Nu de mult i-am spus din nou printre lacrimi: “viata mea nu mai e aceeasi. va mai fi vreodata?”. Garantat, nu!

Azi e prima zi in multi ani cand binecuvantez distrugerea si pe Distrugatorul de temple!

In dimineata aceasta un gand s-a prins de mintea mea si de care nu am mai putut scapa. De mult nu m-am mai gandit la temple. In noi exista, in mod inexplicabil, dorinta de inchinare. Daca nu vom reusi sa ne inchinam adevaratului Constructor de temple vom incepe sa construim temple si altare unde sa consumam aceasta nevoie de inchinare.

Eu nu sunt un constructor, diriginte de santier si nici cunostinte in acest domeniu nu posed dar cumva exista in mine dorinta de a construi, de a crea si apoi de a oferi aceasta constructie. Cu alte cuvinte de inchinare.

Imi aduc aminte de o intamplare mai veche. O prietena se despartise de prietenul ei insa nu-l putea uita. Camera ei devenise un mic altar inchinat lui. Nu voia sa-l abandoneze in ciuda realitatii. Patul ii era imprejmuit cu amprente ale persoanei iubite. Nu putea, nu voia, nu concepea sa se desparta si isi construise acel mic altar in care se retragea sa i se “inchine”. Nu mi-a spus niciodata ce reprezenta “coltul” ei. Imi fusese de-ajuns o primire in jur ca sa inteleg ca acolo e locui ei de inchinare dar in acelasi timp locul ei de chin. Construise un templu!  

Dorinta de inchinare ne mistuie. Dorim sa o oferim persoanei pe care o iubim sau unui ceva extrem de pretios noua. Strangem cu drag la piept dureri trecute sau prezente, fosti iubiti, parinti sau copii ce au plecat din aceasta lume, prietenii disparute, vise neimplinite, planuri abandonate, imagine distrusa, reputatie murdarita etc.

Ne amenajam, la inceput doar un colt mic cu portretul “iubirii”, in cel mai ascuns ungher al existentei noastre interioare, departe de orice privire curioasa sau impertinenta. Singurul fata de care avem o anumita retinere e “Cel ce cerceteaza toate lucrurile”, in cazul in care ar observa o schimbare inc e ne priveste (un paradox, nu?)

In timp, observam ca nimeni nu se revolta impotriva noastra. Cerul nu-si manifesta dezacordul prin pedepse aspre astfel ca incepem a crede ca e o incuviintare tacita, un fel de intelegere mutuala fata de actul nostru creator. Uneori indraznim sa o numim chiar binecuvantare. Treptat extindem teritoriul coltului, in timp devenind un adevarat altar al inchinarii noastre secrete. Cerul pare sa agreeze cu idea. Nimic nu ne tulbura imensa munca. Concomitent cu zidirea templului, ne creem un ritual al vizitelor, al contemplarii, al meditatiei. Usor, devine inchinare!

In interiorul nostru incep sa se recreeze planuri, asteptari, vise si avem impresia ca traim din nou. Ne avantam insetati spre a construi mai mult si mai sarguincios un univers paralel, doar al nostru. …O imparatie unde doar noi si iluzia domnim!

Se vehiculeaza din ce in ce mai mult conceptul de imagine. Imaginea firmei, imaginea publica a unei personalitati, imaginea liderului, imaginea brand-ului, chiar imaginea unei biserici…

Cu alte cuvinte patrunde intens ideea de avea un ambalaj frumos si atragator la un cadou care poate nu-si merita pretul.

Nu cumva am inceput sa imprumutam conceputul in uz personal? Poate doar pentru unele aspecte si ne amagim ca e doar de data aceasta. E comod, simplu, nu necesita prea multa munca dar mai ales timp. Ne place ca personalitatea noastra sa arate si sa miroase bine, mai ales in ochii celorlalti. Imediat dupa intalnirea cu o persoana noua ne punem intrebari de genul: oare ce impresie i-am lasat, am vorbit ceea ce trebuia, am avut comportamentul corespunzator situatiei? Ceea ce speram e de fapt sa-i fi castigat atentia si simpatia interlocutorului, iar daca in spate sunt si cateva interese personale, va apare cu mai multa intensitate framantarea de a-l fi castigat cu orice pret de partea noastra. Ne e frica… frica ca acele pete negre de personalitate (cele pe care ne straduim din greu sa le ferim de ochii nemilosi si critici) s-ar fi putut zari cumva printre zambetele si cuvintele manierate, pline de spiritualitate si duh. Tot ce am facut s-a rezumat la o mica “vanzare de imagine”.

In contrast cu imaginea se afla autenticitatea, capacitatea de a “fi cine pretinzi ca esti”. Iar intr-un secol al fondului de ten, al ingredientelor de acoperire a petelor, am invatat sa ne “cosmetizam”, vorba unei prietene,  chiar si personalitatea, sa ne machiem asortat functie de relatiile pe care le avem sau care ne solicita atentia (interesul). Renuntam prea usor la autenticitate!

Stiti, “autenticitatea este atragatoare”, scria cineva. Si chiar este!!!. Am remarcat ca am incredere mai mare in cei ce sunt onesti cu ei insusi si in fata celorlalti, ma apropii mai repede de oamenii care au curajul sa-si recunoasca slabiciunile si limitele. Si eu si tu apreciem oamenii carora le putem “vedea fata” si chiar ramanem dezamagiti atunci cand descoperim ca am fost inselati de imagine sau aparente. Apreciem oamenii ale caror cuvinte au acoperire in fapte, care isi asuma raspunderea pentru cine sunt, ce gandesc si ce fac. 

In contextul relatiilor, imaginea de sine ne poate creste popularitatea, insa autenticitatea va aduce langa noi prieteni.

“Ironia mastilor este ca desi le purtam pentru a-i face pe altii sa aiba o parere buna despre noi, reusim sa-i convingem de asta numai dupa ce le scoatem” (Toti oamenii sunt normali pana ajungi sa-i cunosti, John Ortberg)

Răspunsul teoretic e simplu: îți asumi această dezamăgire și mergi mai departe.

Răspunsul practic e și el simplu, dar probabil că nu poate fi aplicat în momentul dezamăgirii, ci după ce supărarea s-a risipit…

Ce să faci deci în mod concret ?

Când îți alegi un prieten asigură-te că în afară de faptul că îți place ca om, are competența și caracterul pe care le cauți.

Cele două fețe ale monedei numită ÎNCREDERE sunt acestea: Competență și Caracter…

De multe ori ”moneda” vine către tine rostogolindu-se zornăitor…pe cant….

Acel ”cant” care se poate traduce metaforic prin Carisma personajului in cauză.

Nu evalua valoarea monedei respective după cant… (după carismă)… ci după cele două fețe ale monedei: Caracterul și Competența.

Există oameni foarte carismatici…dar care în afară de o doză bună de manipulare șarmantă nu mai au mare lucru de oferit… pentru că nu au nici competență la nivelul dorit de tine și nu au nici un caracter format (suferă la capitolul integritate).

Ca să îți dai seama de asta, este suficient să te uiți la diferența dintre faptele și spusele lor.

Acești oameni îți vor spune ce vrei să auzi și te vor călca în picioare dacă interesele lor o cer.

Cu acești oameni, pur și simplu nu te însoți…. pentru că nu merită efortul…

Pe de altă parte, există oameni care vor face ceea ce spun, dar în condițiile lor.

Ei au competența necesară să livreze rezultatul promis, dar nu s-au maturizat suficient pentru a înțelege importanța unei promisiuni.

Pentru ei, ceea ce pot să obțină sau să demonstreze e mai important decât ceea ce reprezintă oamenii din relție.

Ei ies la înaintare cu o singură față a monedei – competența… și lasă caracterul în plan secundar, vânzând onoarea și integritatea ca pe niște mărfuri de duzină.

Cu astfel de oameni poți să lucrezi, dar nu te împrieteni cu ei.

Dacă faci greșeala să confunzi parteneriatul cu prietenia, vei trăi o dezamăgire cruntă… care presupune însă că te-ai amăgit inițial…. cu ideea că un om competent, cu un interes temporar similar cu al tău, îți este și prieten.

În sfârșit, mai poți întâlni oameni cu un caracter frumos și matur, dar a căror competență nu se ridică nici pe departe la nivelul așteptat de tine.

Ei îți întind cu naturalețe mâna, în care se află o monedă strălucitoare, de pe care îți zâmbește cu subânțeles un personaj înțelept… personificarea caracterului impecabil, a eticii și integrității….

Oricât de seductivă ar fi pentru tine această ofertă, ar fi de dorit să întorci moneda și pe partea cealaltă….

Și dacă în loc de competență găsești un spațiu gol și sterp, atunci e bine să știi că prietenul tău nu este cel mai bun camard de călătorie spre performanță.

Bea un ceai cu el, însoțește-l într-o excursie de plăcere sau roagă-l să îți ude florile cât ești plecat.

O va face cu devotament și loialitate.

… dar nu te supăra pe el dacă la întoarcere găsești parchetul umflat de inundația rezultată în urma vizitei lui….

Oamenii mai uită….

Dacă a uitat robinetul deschis nu a făcut-o din răutate ci din zăpăceală….

Așa că… asumă-ți consecințele și mergi mai departe…

În definitiv, tu ești cel care îți alegi prietenii…

Dacă te lași sedus de sunetul zornăitor al Carismei cu care moneda prieteniei se rostrogolește către tine… nu da vina pe monedă ci asumă-ți responsabilitatea pentru ușurința cu care te-ai lăsat sedus.

Dacă tratezi alegerea prietenilor ca pe un joc de noroc, oricât de sus ai arunca moneda, ea va cădea mereu cu o singură față în sus…

Dacă e competența… ai putea fi dezamăgit de caracterul omului…

Dacă e caracterul… ai putea fi agasat de faptul că lipsa lui de performanță te ține în loc…

Așa că alege cu grijă:

Caută oameni care au și caracter frumos și competență la nivelul așteptărilor tale…

Și mai ales, nu te lăsa sedus de zornăitul carismei. Prieteniile nu rezistă pe bază de carismă, așa cum monezile nu stau pentru multă vreme pe cant,… fără să se rostogolească mai departe cu zgomot, în căutarea altor…cumpărători….

Uită-te la ce omul face, nu la ce spune… asta în afară de cazul în care cauți doar un prieten de povești … cu care să depeni amintiri sau să dezbați superficial despre starea națiunii…

Sunt rari oamenii care au și suficient caracter și destulă competență ca să îți fie prieteni adevărați (probabil doi sau trei într-o viață de om).

Când îi găsești, onorează-i !

Sunt cei care te pot ajuta să devii un om mai bun și mai autentic.

Sunt cei care știu să îți dezvăluie defectele, fără să îți rănească sentimentele.

Sunt cei care vor fi lângă tine în orice moment, mai ales atunci când nu vrei să recunoști că ai nevoie de ei.

Sunt cei care prin apropierea lor te inspiră să te apropii mai mult de tine însuți.

Sunt cei care te inspiră să te cunoști la nivel de suflet, nu doar la nivel de intelect.

Sunt cei care pe lângă faptul că te plac, îți onorează și caracterul și competența.

Sunt cei care au înțeles că timpul, banii sau plăcerea sunt mărfuri care se mai găsesc…

Dar încrederea…. mai greu…

Îți doresc să îi atragi în viața ta pe cei doi, trei sau poate cinci oameni care au și caracterul și competența pe care le cauți, chiar dacă au o carismă care ”zornăie” mai puțin …

sursa: www.andyszekely.ro